Conferința Națională „Tulburări specifice de învățare”

Înscriere

Întârzierea limbajului la vârsta 3-5 ani

Imagine Articol - Întârzierea limbajului la vârsta 3-5 ani

Delimitări conceptuale

Întârzierea în dezvoltarea limbajului provine din termenul „speech and language delay”, cu origine anglofonă. Un sinonim al acestui termen este cel de retard în dezvoltarea limbajului, provenit din termenul „retard de language”, cu origine francofonă (Bodea Hațegan, 2016, p.542). Diagnosticul de întârziere în dezvoltarea limbajului presupune raportarea la o normă și la un standard privind etapele achiziției limbajului, ceea ce înseamnă că întârzierea apărută reprezintă o abatere de la normă, de la dezvoltarea normativă a limbajului. Reperele normative după care se identifică nivelul achiziției limbajului diferă cultural. Datorită acestui lucru părinților le e mai greu să identifice soluția potrivită pentru abordarea situației cu care se confruntă copilul lor.
Totuși diagnosticul de întârziere în dezvoltarea limbajului desemnează acea categorie patologică ce presupune achiziția deficitară a limbajului, având în vedere repere normative, tipice, ce poate fi recuperată pe parcursul perioadei de preșcolaritate, între 2 și 6 ani, ceea ce înseamnă că diagnosticul de întârziere în dezvoltarea limbajului se poate pune încă de la vârsta de 2 ani, iar demersul de intervenție trebuie să urmeze diagnosticarea imediat. Nu se poate ca diagnosticul să fie fixat la vârsta de 2 ani, iar intervenția să fie amânată până la 4 ani.
Majoritatea copiilor cu o formă de întârziere de limbaj, dar fără alte dizabilități specifice cunoscute, nu mai prezentau tulburări de vorbire la vârsta de cinci ani. Ceea ce înseamnă că vârsta de 5 ani poate fi considerată un reper extrem de important de la care deja nu se mai poate stabili diagnosticul de întârziere în dezvoltarea limbajului conform acestui cercetător. Acesta a menționat datele unui studiu care a vizat întârzierea în dezvoltarea limbajului, studiu care arăta că doar 9% din copii mai aveau tulburări de vorbire la vârsta de 5 ani, precum și datele unui alt studiu unde doar 8 % mai aveau probleme (Camarata, 2016). Pe de altă parte, profesorul Dale susține faptul că întârzierea în dezvoltarea limbajului poate fi un factor de risc pentru a dezvolta o tulburare de limbaj ulterioară. Este de notat distincția factor de risc vs. factor etiologic, distincție care surprinde cel mai bine specificul întârzierii în dezvoltarea limbajului (Camarata, 2016). Problematica întârzierii în dezvoltarea limbajului se conturează și în jurul întrebării, în ce măsură ritmul atipic de dezvoltare se va normaliza înspre vârsta de 5 ani în mod spontan. Din studiile conduse, Camarata (2016) menționează că 60% se recuperează spontan, dar rămân chiar și la vârsta de 17 ani cu abilități mai reduse în sfera limbajului, ascultării și comunicării.
Acesta subliniază astfel că întârzierea în dezvoltarea limbajului poate fi un semn al unei aptitudini mai reduse a copilului pentru sfera comunicațională.
Autorul menționează că nivelul crescut de înțelegere a limbajului oral, abilitățile de imitare crescute și implicarea copilului în activitățile comunicaționale, chiar dacă abilitățile sale comunicaționale expresive sunt limitate sunt elementele considerate predictori pentru normalizarea ritmului atipic de dezvoltare a limbajului, pentru recuperarea întârzierii în dezvoltarea limbajului până la vârsta de 5 ani.

Factorii de risc și cauzele apariției întârzierii în dezvoltarea limbajului

Factorii de risc pentru tulburările de limbaj și comunicare sunt: istoricul familial care poate evidenția prezența unor patologii de limbaj, genul masculin al copilului, nașterea prematură și greutatea mică la naștere (Wankoff, 2011). S-a dovedit faptul că întârzierea în dezvoltarea limbajului poate fi delimitată ca formă de diagnostic și prin asocierea acesteia cu prezența în istoricul familial și al copilului a frecventelor episoade de otite medii. Cercetătorii subliniază că frecvența crescută a otitelor medii corelează cu abilități scăzute la nivel fonetico-fonologic, fapt care duce la întârziere în planul pronunției sunetelor, ca și consecință a limitării input-ului auditiv.
Boyse (2012 apud Bodea Hațegan, 2016) enumeră câteva surse etiologice pentru întârzierea în dezvoltarea limbajului: disfuncțiile cerebrale și cognitive care conduc la tulburări în dezvoltarea limbajului, tulburări de neuro-dezvoltare; dizabilitățile auditive (în momentul în care sunt semnalate primele întârzieri în dezvoltarea limbajului, copilul trebuie să fie evaluat din punct de vedere audiologic); dizabilitatea intelectuală; condițiile neprielnice de mediu; prematuritatea; tulburarea de procesare auditivă; tulburarea din spectrul autist; leziunile cerebrale, paralizia cerebrală, afectarea neurologică; tulburările mecanice, organice, de natură structurală, somatică; apraxia verbală; tulburările din categoria logonevrozelor, mutismul electiv; tulburările emoționale. Dincolo de această enumerare a posibilelor cauze, întârzierea în dezvoltarea limbajului poate fi un semn timpuriu al unor tulburări de limbaj și comunicare nespecifice, care abordat corespunzător poate crea premise prielnice evoluției copilului.
Pe de altă parte trebuie reamintită și situația bilingvismului față de care literatura de specialitate adoptă o atitudine controversată. În urma unor studii realizate s-a ajuns la concluzia ca bilingvismul poate influența negativ dezvoltarea limbajului, dar nu o blochează. Dinamica socială de la nivelul întregii lumi obligă la abordarea atentă a acestui context care poate conduce la apariția întârzierii în dezvoltarea limbajului, afectează ritmul achizițiilor lingvistice, chiar dacă dezvoltarea nu este blocată (Uljarević, Katsos, Hudry, Gibson, 2016).
Educația timpurie era asociată în mod tradițional cu educația preșcolarilor, însă ulterior a vizat și copiii mai mici de 3 ani aflați în familie, creșe, centre de zi sau în alte forme/modalități de supraveghere, susținere sau asistență. Tot acest interval este esențial pentru întreaga viață a copilului deoarece ea trebuie privită ca un context existențial familial și extrafamilial și nu numai. ”Filosofia educației timpurii transmite ideea de bază conform căreia primii ani de viață ai persoanei trebuie puși în relație cu activitatea de învățare într-o măsură mult mai mare și mai insistent decât până la mijlocul secolului XX. Efectele educației timpurii se preiau și se continuă prin educația elementară, adică prin învățământul elementar.” (Stan, 2016, p. 16).
Limbajul constituie un punct central al educației timpurii. Pentru ca abordarea limbajului să se realizeze corect și suficient de timpuriu este nevoie de un proces intensiv de pregătire a părinților pentru a înțelege și accepta nevoia de evaluare, prevenție și intervenție timpurie în sfera limbajului.

Pentru ca limbajul să fie vizat în programele de educație timpurie, prevenție și chiar intervenție timpurie este important de notat următoarele aspecte:
  • Limbajul aflat în proces de dezvoltare aduce uneori încântarea părinților, aparținătorilor.
  • Reacțiile acestora la tatonările copilului asupra cuvintelor pot încuraja sau descuraja copilul în formarea de noi sunete, cuvinte sau chiar combinații de cuvinte.
Acest aspect ar trebui să fie conștientizat de părinți, iar această conștientizare și asumare s-ar constitui în primul nivel de abordare timpurie eficientă și corectă a limbajului. Rolul părinților, aparținătorilor, a mediului lingvistic în care este imersat copilul are implicații deosebite asupra ritmului de dezvoltare a limbajului la copii. Astfel, părinţii și îngrijitorii sunt cei care pot stimula dezvoltarea limbajului încă de la apariția primelor cuvinte ale sugarilor prin repetarea corectă a acestora. Studii longitudinale atestă faptul că există strânsă legătură între frecvența unor anumite cuvinte din vorbirea mamei şi ordinea în care copiii învață aceste cuvinte, dar şi între cât de comunicativă este mama şi volumul vocabularului copilului la vârsta învăţării mersului (Huttenlocher, 1998 apud Papalia, Olds, Feldman, 2010).
Mamele cu un statut socio-economic superior folosesc un vocabular mai bogat şi exprimările sunt în propoziții mai lungi şi astfel copiii de 2 ani au un volum mai mare a vocabularului apud Papalia, Olds, Feldman, 2010. Un alt aspect important în dezvoltarea limbajului copilului îl reprezintă sensibilitatea şi reactivitatea părinţilor. Respectul față de copil şi stimularea cognitivă oferită în timpul situaţiior de joc constituie un predictor al vocabularului receptiv şi al dezvoltării cognitive a copiilor la vârsta de 2 şi respectiv de 3 ani. (Tamis-LeMonda et al., 2003 apud Papalia, Olds, Feldman, 2010).
În cazul famiilor în care copilul este expus la mai mult decât o limbă, copiii ating pentru fiecare limbă reperele majore importante în aceleaşi etape ca şi copiii care aud o singură limbă. Hoff (2006) afirmă că acei copii care învață concomitent două limbi tind să aibă un vocabular mai redus, decât copiii care învaţă o sigură limbă. Vorbirea adresată copilului. În momentul adresării unui sugar sau unui copil este indicat să se vorbească rar, pe un ton subţire cu inflexiuni exagerate, formulări simplificate cu exagerarea vocalelor şi folosirea cuvintelor şi propoziţiilor simple. Această vorbire este denumită vorbirea adresată copilului (VAC), sau limba părinţilor sau a mamelor. Cercetătorii sunt de părere că vorbirea adresată copilului îi ajută pe sugari să-şi înveţe limba maternă sau cel puţin să şi-o însuşească mai repede, prin exagerare şi îndreptarea atenţiei spre trăsăturile distinctive ale sunetelor vorbirii (Kulhl, 2005 apud Papalia, Olds, Feldman, 2010). limbajul receptiv al copiilor este mai extins, mai bine dezvoltat decât cel expresiv.
Procesul de antrenare alimbajului trebuie să urmărească 3 paşi consecutivi şi simultani, aşa cu afirmă Rosen, 1972: imitaţia, comprehensiunea şi exprimarea (Rosen, 1972 apud Stan, 2016, p.16). În acest punct este importantă extinderea imitației prin modelare comportamentală, după care se focalizează asupra extinderii înţelegerii de cuvinte și structuri lingvistice pentru a facilita achiziția de noi structuri lingvistice materializate în plan expresiv. Prin urmare imitația non-verbală reprezintă baza dezvoltării comportamentului verbal, ceea ce înseamnă că educarea timpurie a limbajului și programele de prevenție a apariției tulburărilor de limbaj și comunicare nu pot fi proiectate fără să aibă în considerare și particularitățile manifestărilor comportamentale.
Limbajul receptiv poate fi antrenat prin activități care presupun identificarea de obiecte concrete sau imagini a obiectelor concrete la cerere.
Categoriile urmărite sunt cele specifice domeniului de dezvoltare 0-3 ani, conform Păunescu, (1962), anume: familia, obiecte de îmbrăcăminte, obiecte de încălțăminte, mobilier, fructe, legume, animale etc. Dezvoltarea limbajului receptiv se realizează prin creșterea numărului itemilor care se lucrează din fiecare categorie lexico-semantică. Astfel, dacă mai întâi se lucrează două cuvinte din categoria familie, mama și tata, apoi treptat se adaugă și cuvintele: frate, soră, bunic, bunică, unchi, mătușă etc. Creșterea numărului itemilor lexicosemantici se coroborează și cu creșterea abilităților de diferențiere auditivă. Se lucrează pe perechi de cuvinte de genul „pară/bară”, „pitic/pisic”, insistându-se asupra dezvoltării abilităților de diferențiere și identificare a cuvintelor țintă, pe baza ascultării și înțelegerii celor percepute auditiv. Limbajul receptiv se antrenează și la nivel propozițional și la nivel textual, ceea ce înseamnă că se vizează înțelegerea structurilor lingvistice complexe prin: asocierea propoziției cu imaginea corespunzătoare, ordonarea imaginilor după o anumită structură textuală audiată, executarea de mișcări în funcție de solicitările transmise etc. Limbajul expresiv reprezintă nivelul cel mai vizibil și ținta finală cea mai concretă a programelor de educare a limbajului și prevenție a apariției tulburărilor de limbaj și comunicare. Pentru părinți și aparținători rezultatul procesului de educare timpurie se concretizează la nivelul producției verbale a copilului. Prin urmare, cu cât începe copilul să își exprime mai repede nevoile, interesele, dorințele, cu atât intervenția terapeutului este mai valoroasă. În continuare vor fi oferite exemple de activități și direcții de abordare timpurie a dezvoltării limbajului la nivelul expresiv al limbajului.
Modelarea dezvoltării limbajului vizează: emiterea sunetelor/fonemelor vorbirii, învățarea de cuvinte, utilizarea conectorilor gramaticali (morfologici și sintactici) la nivelul propoziţiilor şi în cele din urmă, achiziția și asumarea regulilor sociale contextuale în vederea materializării limbajului funcţional. Învăţarea anumitor sunete se poate face cu ajutorul onomatopeelor emise de animale sau produse de anumite obiecte și fenomene ale naturii. Achiziția cuvintelor se poate realiza prin repetarea sunetelor deja emise şi automatizate în vorbirea copilului, legând sunetele emise în structuri lingvistice identificabile.
De asemenea, se poate utiliza suport imagistic, spre exemplu: pronunția silabelor „ta-ta” concomitent cu indicarea tatălui într-o fotografie de către copil. Un beneficiu important survenit în urma achiziției câtorva cuvinte uzuale duce la eliminarea gesturilor utilizate pentru a obţine sau a indica ceva. Dacă copilul învaţă să spună „apa”, acesta trebuie învăţat să pronunţe „apa” ori de câte ori îi este sete, iar părintele trebuie să ignore gesturile şi solicitările non-verbale ale acestuia, cerându-i să folosească cuvinte chiar dacă nu le poate emite corect.
Pronunţia defectuoasă a copilului nu trebuie să descurajeze părinţii în procesul de stimulare a limbajului deoarece nu toate sunetele apar în acelaşi timp. În această perioadă de dezvoltare a limbajului expresiv este esenţială folosirea unor imagini ilustrative cu activităţi desfăşurate în viaţa de zi cu zi şi obiecte întâlnite de copil.

Prin joc se pot înşira în faţa copilului câteva obiecte sau imagini pentru a le denumi de câteva ori până le identifică singur. Pentru consolidarea cuvintelor însuşite, copilul este rugat să îşi acopere ochii în timp ce din faţa lui va fi luat un obiect sau o imagine şi acesta va trebui să ghicească ce anume lipseşte. Totodată prin aceste exerciţii nu va fi antrenat doar limbajul, ci și celelalte funcții cognitive: atenţia și memoria. Trecerea la utilizarea propoziţiilor se va face lent. În această etapă este indicată folosirea unor imagini cu diferite acţiuni exercitate de adulţi şi copii în viaţa de familie, imagini cu cuvinte pe care acesta le cunoaşte. Se iau imaginile şi se scrie o întrebare simplă şi răspunsul pentru fiecare imagine. Un exemplu poate fi: „Ce face fetiţa?” / „Fetiţa merge cu bicicleta”. Se ţine imaginea în mână, se adresează întrebarea potrivită, oferind apoi răspunsul cu excepţia ultimului cuvânt: „Ce face fetiţa?” / „Fetiţa merge cu .....” şi după o pauză de câteva secunde se oferă răspunsul „bicicleta”. Acelaşi lucru se face cu o serie de cartonaşe, până când copilul va oferi el răspunsul corect fiecărei întrebări. Achiziția limbajului funcţional implică comunicare cu ceilalţi şi astfel copilul trebuie obişnuit să folosească cuvinte şi propoziţii care îi sunt utile în viaţa de zi cu zi. Pentru început se folosesc noţiuni cu care el se întâlneşte în viaţa de zi cu zi, cu care este deja familiar, cum ar fi obiectele din casă. Copilul va învăţa mai repede aceste cuvinte dacă le solicită verbal. Copilul trebuie învăţat să folosească anumite cuvinte denumite de Rosen, 1972 (apud Tough, 2012) „pivot”. Aceste cuvinte „pivot” pot fi folosite în combinaţii cu alte cuvinte pentru a forma structuri cu sens. Dacă poate spune „nu e”, poate combina cu alte cuvinte precum „mărul”. Componenta morfo-sintactică este componenta releu la acest nivel. Prin urmare, în această etapă se urmărește și însușirea și utilizarea cuvintelor de legătură (prepoziții, conjuncții), precum și a morfemelor adecvate flexionării, schimbării formei cuvintelor. Astfel i se asigură copilului un bagaj de expresii verbale funcționale. Alte metode eficiente de dezvoltare a limbajului funcţional sunt jocul de rol, transmiterea de mesaje altcuiva din casă prin intermediul copilului. După însuşirea acestor noţiuni este necesară învăţarea copilului să relaţioneze cuvintele unele cu altele şi cuvintele cu situaţiile atunci când doreşte să se facă înţeles. Va trebui să aibă abilitatea de a folosi cuvintele în rezolvarea de probleme, lucru care poate fi realizat print-o utilizare mai largă a cuvintelor şi în alte contexte decât prin folosirea de imagini sau obiecte familiare.
Bibliografie
  1. Bodea Hațegan, C. (2016). Logopedie. Terapia tulburărilor de limbaj. Structuri deschise, București: Editura Trei.
  2. Camarata, S. (2016). Întârzierile de vorbire la copii, București: Editura Trei.
  3. Papalia, D. E., Olds, S. W., Feldman, R.D.(2010). Dezvoltarea umană, București: Editura Trei.
  4. Păunescu, C. (1962). Dezvoltarea vorbirii copilului și tulburările ei, București: Editura de Stat Didactică și Pedagogică. Stan, L. (2016). Dezvoltarea copilului și educația timpurie, București: Editura Polirom.